 |
Literatura romana vazuta de la Paris
Mircea Iorgulescu Nu am o lista a romanelor de autori romani aparute la edituri franceze in ultimii ani, fiindca nu am avut preocupari cat de cat sistematice in aceasta directie, stiu doar ce-mi amintesc. Si-apoi, ma-ntreb, ce-ar putea insemna „in ultimii ani“?! Ultimii cinci, ultimii zece, ultimii cincisprezece?! In fiecare toamna in Franta apar in jur de 700 (nu e o greseala de dactilografiere, chiar sapte sute!) de romane noi, intre ele si traduceri. Ziarele si publicatiile saptamanale de tip news maga-zine („Le Nouvel Observateur“, „Le Point“, „LaExpress“, „Marianne“, ca sa le mentionez pe cele mai importante), ca si revistele lunare specializate („Magazine littéraire“, „Lire“) sunt, fatal, depasite de situatiune. Asta, desi cotidienele nationale generaliste (in Franta sunt vreo cinci la 60 de milioane de locuitori - „Le Fi-garo“, „Le Monde“, „Libération“, „La Croix“, „LaHumanité“, spre deosebire de Romania, unde sunt vreo 20, la o populatie insa de trei ori mai mica!) au, toate, cate un supliment literar saptamanal, iar cronici si recenzii despre carti apar adesea si in paginile culturale din celelalte zile. Pentru a se face fata acestui torent editorial, ziarele si revistele recurg la diverse solutii. Una, foarte vizibila, este prezentarea zgomotoasa ori, daca vrem, „privilegiata“ a autorilor de „prime romane“ (debutanti); acestia sunt foarte media-tizati etc., se mai descopera, e inevitabil, si cate un copil sau adoles-cent-minune, dar gloria lor dureaza cam o luna. Pe urma, sunt complet uitati, iar peste 90% dispar cu desavarsire pana anul viitor. Alta este focalizarea pe autori-vedeta. Pentru toamna aceasta, eroul va fi, cred, Michel Houellebecq. Aici se pune deseori accentul pe latura de „star“, cam ca la actrite, cantareti, printi si fotbalisti cu viata privata dinadins expusa, pana la exhibitionism; un reprezentant al veselei specii este, de pilda, Frédéric Beigbeder, bun profesionist al excitarii jurnalismului de tip people, dar scriitor mediocru. Vedetizarile, adica, in limbaj de marketing, „crearea dorintei“ (fiindca dupa regulile comerciale dominante valoarea unui produs nu mai este data in primul rand de munca incorporata in el, ci de dezirabilitatea lui, iar aceasta poate fi starnita - vezi delirurile planetare provocate de Harry Potter) sunt, in mare masura, dependente de publicitatea facuta de edituri. Intamplator, Houellebecq chiar este unul dintre cei mai importanti scriitori francezi de azi, dar cei mai multi, nu: sunt autori de „produse“ literare, atat si nimic mai mult. Si se da o lupta feroce pentru impunerea pe piata a „produsului“, iar faptul ca este vorba de carti, si nu de te miri ce nou fel de unt, Coca-Cola, ciocolata sau biscuiti nu e relevant, procedeele promotionale fiind aceleasi. Marile edituri franceze au trecut, de altfel, in ultimii ani, printr-un spectaculos proces de monopolizare - in ciuda diversitatii de nume, peste trei sferturi din productia editoriala sunt detinute doar de vreo trei mari grupuri. Acesta e contextul, schitat rapid si, inevitabil, sumar. Cheia se afla la Bucuresti, nu la Paris Despre autorii romani publicati in Franta, acum: ei nu sunt deloc putini, contrar, poate, opiniilor curente. Daca luam ca reper anul 1989, se poate lesne intocmi un inventar catusi de putin sarac. Repet ca notez doar ce-mi amintesc, fara fise etc. Au aparut, astfel, si au avut bune recenzii autori interbelici (Camil Petrescu - Madame T., adica Patul lui Procust, N.D. Cocea - Vinul de viata lunga, Mihail Sebastian - Accidentul); au fost traduse carti de autori afirmati intre anii 1964 -1965 si 1989 (Stefan Banulescu, cu doua nuvele din Cartea milionarului si Cand mistretii erau blanzi, Nicolae Breban, cu Bunavestire, In absenta stapanilor, Don Juan, Augustin Buzura, cu Drumul cenusii si Recviem pentru nebuni si bestii, Marin Sorescu, cu Viziunea vizuinii, Mircea Cartarescu, cu Visul si Orbitor I, Gheorghe Craciun, cu Compunere cu paralele inegale, cap de serie putand fi socotit aici Constantin Toiu, cu traducerea din 1981, sub titlul LaExclu, a Galeriei cu vita salbatica); exista un lot destul de mare de carti de autori romani care traiesc in Franta si scriu in franceza (Oana Orlea, Rodica Iulian, Dumitru Tepeneag, Georgeta Horodinca, Virgil Tanase, Alexandru Papilian, Ana Novac, Maria Mailat; sunt inclinat sa-l mentionez aici si pe Edgar Reichmann, mai cunoscut in calitatea lui de cronicar literar pentru domeniul romanesc la publicatia „Le Monde“, insa si bun prozator), precum si unii care traiesc, de asemenea, in Franta, dar le-au fost traduse carti scrise in limba romana (Paul Goma, Bujor Nedelcovici); in sfarsit, o ultima si cea mai slab reprezentata categorie este cea a traducerilor din autori romani care nu traiesc in Romania, dar scriu romaneste (Norman Manea). Interesul public exprimat pentru cartile lor a fost/ este firesc inegal si fluctuant, semnificativ mai inegal si mai fluctuant, daca a fost sau este de alta natura decat unul predominant literar. Spre exemplu, dupa 1989-1990 a cazut destul de repede in desuetudine genul „marturisitor“, literatura „disidenta“ etc. La aparitia traducerii romanului Accidentul au fost comentarii in care s-a sugerat, mai mult sau mai putin straveziu, ca, in definitiv, notorietatea adusa lui Mihail Sebastian de cunoscutul Jurnal ii eclipseaza in chip nedrept calitatile si opera de scriitor. Recenziile elogioase despre Vinul de viata lunga ar ului probabil lumea literara romaneasca de astazi, pentru care scriitorul N.D. Cocea nu prea exista. Despre Orbitor de Mircea Cartarescu s-a scris ca e un roman „suprarealist“, nicidecum unul... postmodernist. Au aceste diferente de optica un inteles mai profund? In treacat fie spus, cele cateva teme dominante ale dezbaterilor literare din Romania - postmodernism, canon - sunt, mai degraba ininteligibile, spus politicos, din perspectiva franceza. Cum ininteligibila este si primirea princiara facuta de curand in Romania lui Pascal Bruckner, in Franta fiind socotit mai curand romancier pentru midinete si eseist usurel, nicidecum un filosof grandios. Alta diferenta de optica, desigur. Din punctul de vedere al unui editor francez (si, desigur, nu numai francez), traducerile dintr-o literatura mai putin cunoscuta prezinta interes in masura in care contin promisiunea unei investitii de succes fie aceasta financiara ori simbolica. O conditie necesara, dar nu suficienta. O alta este sa existe redactori de edituri informati, la curent cu miscarea literara in limba din care se traduce, sau care macar sa aiba de unde sa-si ia informatiile necesare. Iar traducatorii, multi, putini, au si ei nevoie sa afle care sunt cartile cele mai proeminente ale momentului sau cum evolueaza cutare sau cutare autor. Ofera insa publicatiile romanesti, ziare si reviste laolalta, o imagine cat de cat articulata a productiei literare nationale? Este punerea in valoare a literaturii romane grija dintai a celor care scriu in Romania despre literatura si scriitori? Cheia interesului pentru literatura romana se afla la Bucuresti, nu la Paris, Berlin, Londra, Roma sau Madrid. Acest articol este disponibil integral. Comentarii |
Cautare
Editorial
Tanarul scriitor Am participat de curand la cea de-a patra editie a Colocviului Tinerilor Scriitori (desfasurata intre 15 si 17 mai la Alba Iulia, avand revista Cuvantul printre partenerii media); ironia sortii a facut ca prezenta mea la aceste manifestari sa fi inceput abia odata cu editia de anul trecut, dupa implinirea varstei de 35 de ani. ...... citeste tot |
