|
Un hibrid rezultat din plagierea lui Calinescu si politizarea est-etica tendentioasa (I)
Marin Mincu
Din ratiuni diverse, mi s-a parut inoportun sa ma exprim mai devreme asupra Istoriei lui N. Manolescu. Daca m-as fi grabit sa intervin printre primii, comentariul meu oricat de argumentat ar fi fost probabil asimilat unei atitudini subiective, chiar resentimentare, din cauza faptului ca am fost exclus, ca autor, din aceasta istorie literara. Cum era firesc, am asteptat ca, mai intai, sa se exprime alti critici si mai ales am vrut sa vad ce spun cei tineri care au dovedit ca nu se lasa intimidati prea usor de vreo constrangere exterioara actului critic.
Dupa un interval suficient de lung de la aparitia cartii, consider ca e normal sa-mi expun punctul de vedere in legatura cu problemele insurmontabile pe care le ridica, la noi, dupa aproape sapte decenii de la publicarea Istoriei lui G. Calinescu, un asemenea gen de angajare critica. Personal, dupa cei douazeci de ani petrecuti in Italia, nu mai pledez pentru astfel de lucrari individuale de istorie literara, ce se inscriu intr-o etapa anterioara, "romantica" as zice, a evolutiei criticii europene. Am spus, cu alte ocazii, ca, in a doua jumatate a secolului trecut, locul istoriilor literare a fost luat, in celelalte literaturi, de instrumente mai pragmatice si mai percutante, cum ar fi dictionarele de autori sau antologiile comentate.
Chiar daca eu cred ca sintezele scrise de un singur critic sunt depasite, este bine sa ne reamintim care era statutul lor genetic in perioada afirmarii literaturilor nationale si sa vedem daca acesta mai corespunde orizontului de asteptare actual. Faptul ca asemenea produse critice nu mai apar de cateva decenii indica lipsa lor de functionalitate. Dar, in acelasi timp, ilustreaza si imposibilitatea ca un singur critic sa raspunda, astazi, la toate cele trei cerinte indispensabile pentru a putea finaliza o lucrare de asemenea anvergura: intuitie (pentru o omologare justa a valorilor), metoda (pentru a argumenta valabilitatea intuitiilor) si talent epic (pentru a realiza coerenta constructiei critice). Nu trebuie sa se eludeze, deci, ca aparitia unei noi istorii literare dupa aceea calinesciana care sa re-evalueze intreaga literatura romana, presupune o perspectiva critica mult mai complexa decat oricare alte forme ale cercetarii, perspectiva integrabila unei viziuni epistemologice actualizate.
De aceea sunt convins ca, daca nu se accede la o abordare adusa la zi in concordanta cu nivelul criticii din alte parti , atunci orice initiativa postcalinesciana devine inutila. Chiar am avansat ideea, in urma cu circa 25 de ani, ca, dupa Calinescu, nu se mai poate scrie decat o istorie a literaturii romane de la Calinescu incoace. Aceasta idee mi-a fost preluata de Alex Stefanescu, care si-a inceput "istoria" sa de la anul 1941, adica de acolo de unde o lasase marele critic. Se subintelege ca a te angaja sa rostogolesti pietroiul sisific al acestei probe presupune dincolo de profesionism o mare putere de munca si un orgoliu nemasurat. Pana la urma, chestiunea esentiala se refera insa la noutatea interpretarilor ca justificare reala a unui asemenea demers critic temerar.
Activitatea de foiletonist convins, timp de trei decenii, a lui N. Manolescu parea sa aduca acele minime argumente care sa confirme o posibila reusita, ceea ce din pacate nu s-a intamplat. Asa cum au sugerat si alti critici (printre care Cornel Ungureanu, Irina Petras, Florin Mihailescu, Mircea Muthu, Sanda Cordos, Alexandru Goldis, Paul Cernat, Bogdan Cretu, Nicoleta Salcudeanu, Ion Buzera, Doris Mironescu, Daniel Cristea-Enache etc.), ne aflam in fata unui produs hibrid, ceva indecis intre plagierea indiferentiata a lui Calinescu si politizarea est-etica tendentioasa.
Cu toata stanjeneala de care sunt capabil, ma vad obligat sa declar de la inceput inutilitatea "istoriei critice" manolesciene care il plagiaza nepermis pe Calinescu si, dupa cum se va vedea printr-un efect retro , mai mult obscurizeaza lucrurile decat sa le clarifice. Dupa acest preambul, nu atat de optimizant pe cat as fi dorit, in cele ce urmeaza voi incerca sa semnalez cat mai succint in ce consta superfetatia critica a acestei masive lucrari.
Lipsa metodei critice
Oricat ar parea de paradoxal, primul lucru pe care l-au semnalat cei mai multi recenzenti se refera la faptul ca Nicolae Manolescu isi asuma increzator corvoada acestei "istorii critice" in lipsa oricarei metode critice. Este stiut ca impresionismul altoit cu metoda croceana a dat roadele critice maxime prin Calinescu. A te folosi de acelasi instrument impresionist, investigand aceeasi materie (adica literatura romana de pana la 1941, care reprezinta cantitativ echivalentul a doua treimi din carte), inseamna a te sinucide. Pentru a deveni un punct de referinta, o istorie literara actuala, in care se analizeaza aceiasi autori pe care i-a analizat Calinescu, trebuie sa-si inventeze negresit o alta perspectiva critica. Sau sa-si asume statutul incert de simpla pastisa a Istoriei calinesciene. Repet insa ca G. Calinescu (aflat la studii in Italia pentru cativa ani) se situa la orizontul european al receptarii prin sincronizarea cu estetica lui Benedetto Croce. Intr-un cuvant, se poate spune ca G. Calinescu avea o metoda critica personala, prin asimilarea creativa a unor modele critice exemplare (Sainte-Beuve, Francesco De Sanctis, Gustave Lanson, Albert Thibaudet etc.) si prin absorbtia ultimelor sugestii interdisciplinare.
Dupa derularea lecturii celor 1450 de pagini, rezulta foarte clar, pentru oricine are rabdarea sa citeasca intregul op, ca lui N. Manolescu ii lipseste perspectiva teoretica necesara si, atunci cand e obligat de context sa-si articuleze unele asertiuni metodologice, ii rezuma scolareste pe diversi hermeneuti, fara sa inteleaga intotdeauna exact despre ce e vorba. Este hilara, de exemplu, citarea titlului german al faimoasei lucrari Wahrheit und Methode de Hans-Georg Gadamer pe care nu credem ca a citit-o in nemteste. Dupa cum se cunoaste, in 1970, atunci cand i-a respins teza de doctorat despre Maiorescu, esteticianul Liviu Rusu a demonstrat ca N. Manolescu nu stie germana.
De regula, prin aceste trimiteri bibliografice, criticul vrea sa-l epateze pe cititorul timid, caci, pana la urma, indiferent de nuanta euristica, "interpreteaza" orice citat asa cum vrea el, rasucind speculativ o sintagma sau alta in functie de imprejurari. Nu inseamna ca N. Manolescu dovedeste ca si-a insusit metoda lui Gadamer numai pentru ca citeaza o fraza din acesta, simuland (asa cum procedeaza in "Introducere") ca e in stare s-o comenteze foarte doct. Se observa la tot pasul ca, de cate ori e incoltit de inevitabilitatea producerii unor enunturi teoretice proprii, se refugiaza hatru in corsetul intim al unor butade ieftine. Este vizibil, aici, acelasi handicap provincialist ca si in cazul "teoreticianului" E. Negrici, provenind dintr-o informare defectuoasa si din absenta unei confruntari directe cu una dintre culturile europene majore.
Daca vrem, totusi, sa restabilim prestigiul istoriei literare, astazi, este absolut necesar sa demonstram cum se absorb, in stratificarile diacronice ale literaturii, sugestiile cognitive viabile pe care ni le deschid diversele discipline auxiliare (filosofia, estetica, sociologia, genetica, psihologia, psihanaliza, semiotica etc.), fara de care nu putem sa mai interpretam un text. In acest sens, G. Calinescu poseda o tehnica polivalenta, si constructia sa critica impresioneaza tocmai printr-o vasta deschidere hermeneutica.
Dupa referintele destul de paupere continute in istoria lui N. Manolescu, nu mi s-a parut deloc, insa, ca acesta este la curent cu principalele orientari si directii (filosofice, psihanalitice, structuraliste, sociologice, semiotice, deconstructioniste etc.) care au ocupat prim-planul culturii europene si au nutrit epistemologia secolului XX. Absenta unor nume semnificative din indicele lucrarii sale divulga faptul ca criticul nu i-a citit (sau nu i-a asimilat) pe unii dintre cei mai importanti teoreticieni si epistemologi contemporani (Gaston Bachelard, Theodor W. Adorno, Jacques Derrida, Julia Kristeva, Jacques Lacan, Herbert Marcuse, Karl Gustav Jung, Ferdinand de Saussure, Eugen Coseriu, Robert Escarpit, Maurice Blanchot, Jean Baudrillard, M. Riffaterre, Jurij M. Lotman, Charles Sanders Peirce, John Searle, Richard Rorthy, Jurgen Habermas, Gianni Vattimo etc.), ceea ce si explica numeroasele confuzii teoretice si poietice.
Altfel, in absenta ideilor proprii, despre conceptul de istorie literara in general sau despre istoria literaturii romane in special, pe care sa ni le comunice intr-o constructie cat mai articulata, el preia curajos ideile critice ale altora sau de cele mai multe ori mizeaza pe avantajele mult mai facile ce decurg din exercitarea in raspar a metacriticii zglobii!.
Elaborarea unei istorii literare actuale presupune obligatoriu cum am mai spus un skepsis teoretic din care sa derive o metoda de lucru, si cand acestea lipsesc, criticul onest trebuie sa-si asume conditia de recenzent alert, renuntand la aspiratia ambitioasa de a fi si istoric literar. Dupa o lectura atenta a intregii carti se noteaza, insa, dezamagitor, ca impresia nuda (aleatorie prin definitie) nu poate substitui metoda (explicita sau implicita) a istoricului literar autentic, fara de care materia investigata (acoperind "cinci secole de literatura"!) nu se organizeaza coerent, rezultatele obtinute fiind neomologabile la nivelul istoriei literare propriu-zise.
Daca G. Calinescu fixa un cadru metodologic personal prin conceperea istoriei literare ca "stiinta inefabila si sinteza epica", N. Manolescu nu este capabil sa furnizeze nimic asemanator, si atunci, in compensatie, reitereaza unele locuri comune (din Gadamer, Jauss, Wellek, Le Goff, Fernand Braudel, Harold Bloom, George Steiner etc.), pana la urma reducand toata osatura "istoriei critice" la empiricitatea salvatoare a bietului gust, care devine astfel unicul operator critic. A te sprijini exclusiv pe gust este lucrul cel mai la indemana, ceea ce explica de ce acesta e invocat atat de des de catre cei mai multi recenzenti de ieri si de azi. Nu se poate face insa istoria literaturii folosind un senzor empiric care nu functioneaza intotdeauna infailibil, cum se poate constata chiar din inconsistenta optiunilor axiologice manolesciene legate de literatura postbelica. Cu toate sfortarile sale eroice de a masca aceasta carenta fundamentala, n-am observat ca vreun critic sa-i fi luat in serios pretentiile teoretizante, afisate la inceputul si sfarsitul volumului (copiindu-l si aici fidel pe Calinescu!), in cele doua texte cu titluri atat de promitatoare: "Introducere. Istoria literaturii la doua maini" si "Postfata. Nostalgia esteticului".
Dar nu as vrea sa fiu inteles gresit. Evident ca, intr-o lucrare atat de dificila ca aceasta, e mai importanta practica hermeneutica decat teoretizarea, dar, in absenta unui reper teoretic stabil, scheletul intreprinderii critice se naruie din temelii, caci criteriul succesiunii cronologice a autorilor nu prezinta o minima coerenta structurala. Astfel, "constructia" sa capata forma dizgratioasa a unui gigantic mat neoimpresionist umplut cu tocatura reingurgitata a tuturor recenziilor scrise anterior despre operele literare luate separat. Nu exista cum ar fi fost de dorit o perspectiva unitara asupra istoriei literaturii romane, indusa prin identificarea diacronica a unor invarianti literari (de natura formala sau semiotica). Orice ar spune criticul infidel, omologarea valorilor nu se poate face doar prin simpla enuntare a unor impresii spontane, banalizate instantaneu de lipsa oricarui suport epistemologic.
Eludarea literaturii orale
De obicei, orice istoric literar care o ia de la "origini" isi propune sa identifice motivele arhetipale ale respectivei literaturi, adica e interesat de nucleele dure ce genereaza varietatea formelor si genurilor prin care se manifesta un anumit cod lingvistic. Dupa cum se cunoaste, literatura romana s-a forjat timp de mai multe secole in tiparele oralitatii si acest statut special o deosebeste si o diferentiaza de alte literaturi europene. N. Manolescu rezolva simplist, prin excludere, cunoscuta opozitie structurala scris versus oral, ceea ce nu se intampla in alte culturi unde orice istorie a literaturii acolo unde este cazul incepe cu creatia orala.
Unii dintre cei mai importanti semiologi (Ferdinand de Saussure, Vladimir Propp, DArco Silvio Avalle, Juij Lotman etc.) au demonstrat deja ca literatura orala nu este deloc inferioara celei scrise si in studiile lor au relevat cum modelele literaturii scrise isi afla originea in structurile narative ale literaturii orale (scenariu initiatic, basm, balada etc.). Apare cu totul bizar, astazi, sa eludezi intr-o istorie literara faptul esential ca substanta Luceafarului eminescian atat ca forma, cat si ca fond isi afla originea in structura unui basm romanesc si, de asemenea, devine firesc sa argumentezi prezenta unor invarianti semiotici pornind de la Sadoveanu si Blaga, care prelucreaza in operele lor materialul ontologic oferit de un cunoscut motiv baladesc, ilustrand o dimensiune fundamentala a creativitatii noastre.
Tocmai de aceea, se observa ca G. Calinescu nu probeaza niciun complex de inferioritate cand vorbeste, la inceputul Istoriei sale, de miturile fondatoare ale culturii romane. Subcapitolul despre importanta literaturii orale se afla la sfarsitul primului capitol, Inceputurile. Literatura de ev mediu intarziat, dar asta numai din cauza ca a considerat corect sa-l situeze in contextul aparitiilor productiilor folclorizante ale primilor poeti. Este clar ca G. Calinescu (la 1941) avea o constiinta critica mai avansata decat Manolescu (la 2008), caci el sustine valoarea "fondului traditional oral" care "contine momente de mare poezie", numind "patru mituri" ("Traian si Dochia, Miorita, Mesterul Manole, Sburatorul") ce vor constitui "motiv de inspiratie si de prelucrare in literatura culta", "reprezentand un material demn de contemplat de catre scriitor". Devine cu totul ciudat ca N. Manolescu in ipostaza de istoric literar actual nu are perceptia marcii semiotice dominante a literaturii noastre de inceput, aceea a oralitatii ce implica un instrument critic ceva mai complex , folosindu-se inca (in anul de gratie 2008!) de conceptul perimat de "literatura populara". Or, in cercetarea actuala din alte spatii culturale se vorbeste in mod curent de conceptul de literatura orala si conceptul de literatura scrisa, fara a se mai face o neta diferentiere axiologica intre ele.
La aceste observatii foarte neutre, mi se poate raspunde ca "istoria critica" se ocupa doar de textele scrise ale literaturii romane. Chiar avand in vedere acest argument plauzibil, trebuie sa concordam totusi ca textele orale fundamentale, dupa o circulatie nescrisa de cateva secole, se publicasera in a doua jumatate a secolului XIX (de altfel, asa se intampla si in alte culturi) si incepusera sa circule astfel ca "texte scrise", influentand de acum in mod permanent literatura ce se scrie si se tipareste dupa aparitia lor. Ar fi fost normal sa depasim acele prejudecati estetizante, nutrite de o mentalitate retrograda specifica unei perspective provincialiste. Mi se pare fireasca deci includerea creatiei orale in corpus-ul literaturii romane pentru ca istoria critica sa fie completa.
Plagierea scandaloasa
a Istoriei lui G. Calinescu.
Nu stiu daca sunt multi cei care au luat cunostinta de raspunsul pe care i l-a dat, de curand, N. Manolescu, la Craiova, unui reporter al revistei Mozaic (vezi nr. 2, 2009), cand a fost intrebat de ce l-a exclus pe Adrian Marino din "lista" sa. El a afirmat transant, chiar extrem de agresiv, ca acesta "n-a avut nicio idee personala!". Dincolo de faptul ca acest verdict minimalizator atat de categoric, asupra importantei lucrarilor hermeneutului Adrian Marino, nu este deloc adevarat, prin efect de bumerang enuntul respectiv i se poate aplica lui insusi. Intr-adevar, in aceasta "istorie critica", Manolescu n-are nicio idee personala! Pana la 1941, el il "compileaza" foarte cuminte pe G. Calinescu, pe care-l citeaza de peste 500 de ori (adica, in conformitate cu indicele de nume, il citeaza pe 500 de pagini diferite, dar, in realitate, chiar trece de o mie de ori, daca luam in consideratie faptul ca, adeseori, Calinescu este citat de doua-trei ori pe aceeasi pagina), iar dupa aceasta data se imprumuta abundent de la unii critici pe care-i citeaza deformat (Ion Negoitescu, Laurentiu Ulici, Mircea Iorgulescu, Marin Mincu, Cornel Ungureanu) sau aparent polemizeaza cu altii (considerati de el in mod eronat drept "teoreticieni"), carora le absoarbe buretos ideile.
Probabil pentru a preintampina contestarea, de altfel previzibila, a metodei sale compilative, in "Introducere" va sustine, defensiv, ca "in imensa Istorie a lui Calinescu nu exista nicio trimitere la un nume de critic". Da, dar Nicolae Manolescu nu este, in niciun caz, egal cu G. Calinescu care avea o viziune critica proprie si o metoda personala. Apoi, de la inceput, dupa cum se poate constata, el isi face un titlu de glorie din asumarea programatica a citarii oneste a contributiilor critice anterioare. Initial (cel putin in volumul publicat in 1990), inovatia autoproclamata a intreprinderii sale consta chiar in recunoasterea avansarii criticii autohtone prin semnalarea ideilor care apartin altor critici. Cand trece de primul volum insa, N. Manolescu sufera o afazie surprinzatoare, uitand aproape total principiul deontologic pe care si-l impusese (acela al citarii punctuale). Acum recurge la o subtila manipulare pro domo a receptarii critice, numindu-i abil doar pe acei critici care nu-i lezeaza cumva autoritatea si omitandu-le numele celor din care se imprumuta copios. Date fiind dimensiunile lucrarii, nu este prea usor ca cineva sa reuseasca sa sesizeze toate situatiile in care criticul se foloseste de acest procedeu al deposedarii critice flagrante.
Am constatat cu surprindere ca pana si sintagma atat de discutabila ("istorie critica"), din titlul cartii lui, ii apartine tot lui G. Calinescu, care o foloseste primul in scrisoarea adresata catre Al Rosetti la 23 octombrie 1936: "Te previn ca, fara sa vreau sa cad in exagerari, doresc sa fac o Istorie critica a literaturii romane" (Cursivele ii apartin lui G. Calinescu, textul scrisorii fiind citat de Al. Piru in prefata sa la reeditarea Istoriei literaturii romane de la origini pana in prezent, 1982, Editura Minerva.) Este absolut inadmisibil ca paternitatea ideii lui Calinescu, cuprinsa chiar in titlul comunicat editorului sau, nu a fost recunoscuta vreodata public (dupa stiinta mea) de catre Manolescu. In asemenea conditii, acest rapt, ascuns intentionat, devine un act recidivist. De aici rezulta ca el incalca voluntar orice etica intelectuala, si desi, in alte culturi, se respecta aceasta cutuma inviolabila a proprietatii ideilor, in "istoria citica", orice idee a lui Calinescu devine automat a lui Manolescu.
Desi s-a vorbit destul de mult despre ambiguitatea acestei "strategii" inacceptabile, n-am inteles de ce, in numeroasele comentarii critice de pana acum (nu tocmai favorabile), s-a evitat sa se foloseasca termenul ce diagnosticheaza exact acest reprobabil procedeu manolescian, adica acel termen care are o sfera semantica foarte precisa: plagiat. Se poate demonstra ca, fie in ceea ce priveste structurarea materiei literare, fie in ceea ce priveste situarea axiologica si aplicatia analitica propriu-zisa, N. Manolescu il urmeaza foarte indeaproape pe G. Calinescu (adica il plagiaza!), si chiar atunci cand pare ca-l completeaza, de fapt, pe ansamblu, nu adauga nimic personal interpretarilor facute de acesta. Oare sa fi considerat el ca citarea (de peste o mie de ori!) a marelui critic este suficienta pentru a-si lua dreptul de a-i copia ideile si formularile critice? Nu cumva ne aflam in fata unei fraude critice grave ce ar trebui dezavuata si sanctionata intr-un mod mult mai responsabil? Este oare permis sa te folosesti de analizele si judecatile de valoare din Istoria lui Calinescu sau de ideile altor critici contemporani numai pentru ca iti maschezi eufemistic actul fraudarii, afirmand echivoc ca lucrezi "la doua maini"?
Cum spuneam, in "Introducere", N. Manolescu numeste aceasta forma personala de palgiat "istorie literara la doua maini", laudandu-se apoi, in interviul citat, ca a urmat cu strictete acest imperativ genetic: "istoria la doua maini inseamna istoria la mana mea, a celui de astazi, a doua mana este cea a generatiilor anterioare care au comentat acea carte". Lui i se pare ca "asta" ar fi chiar o "conceptie" proprie ("Deocamdata, conceptia mea asta este."), si nu un furt de idei, ca si cum recunoasterea contributiei celorlalti critici ar putea fi ceva cu totul aleatoriu, conform principiului: "iau de oriunde si citez numai pe cine vreau eu!". In fapt, chiar "asta este", din pacate, unica metoda de lucru a lui Manolescu, caci, asa cum au semnalat aproape toti cei care au scris despre "istorie", fie unii critici actuali nu sunt citati deloc desi li se fura ideile, fie citarea altora nu este, de cele mai multe ori, decat o modalitate perfida de rastalmacire si minimalizare.
Ramane totusi de rezolvat problema deontologica grava iscata de discrepanta etica dintre procedeul raptului de idei (pe care-l practica cu nonsalanta N. Manolescu) si parerea automagulitoare (de o disimulata candoare!) despre ceea ce face: "nu exista nicio singura istorie literara care sa fi luat in considerare intr-o masura importanta critica anterioara, absolut niciuna, nici la De Sanctis, nici la Calinescu, nici la Lovinescu..." (acelasi interviu, revista Mozaic, nr. 2, 2009). Practic, aici, aflam disculparea silogistica a plagiatului grosolan pe care-l comite la tot pasul, recurgand, in mod fatis, la o manevra retorica foarte ieftina. In fond, ce legatura are Francesco De Sanctis (care-si publica Storia della letteratura italiana in 1872!) cu N. Manolescu (ce sustine asemenea aberatii in 2008!) si, mai ales, care era "critica anterioara" de dinaintea scrierii Istoriei lui De Sanctis? Este de-a dreptul jenant sa compari anul 2008 (Istoria lui Manolescu) cu anul 1872 (Storia lui De Sanctis)! Se pune desigur imediat intrebarea care erau criticii de acum 136 de ani si cat de originali erau acestia incat sa fie citati de marele estetician si istoric literar italian. In schimb, s-a probat deja (prin receptarea elogioasa contextuala) ca criticii de azi pe care nu-i citeaza sunt mai originali decat el.
Apoi, transferandu-ne in prima jumatate a secolului XX, se stie de catre toata lumea ca Lovinescu (1937) si Calinescu (1941) aveau fiecare o metoda critica diferentiata prin care se deosebeau, in epoca, de Iorga, Ibraileanu, Paul Zarifopol si alti critici interbelici importanti. Vreau sa spun ca si Lovinescu, si Calinescu au avansat idei si analize proprii despre autorii cuprinsi in istoriile lor, pe cand N. Manolescu n-are nimic al sau (adica n-are o ipoteza de lectura noua si nici nu propune recuperarea vreunui scriitor nedreptatit de Calinescu) referitor la perioada de pana la 1941. Cum poate observa oricine, dupa aceasta borna cronologica precisa, el pierde siguranta orientarii critice, mentinuta constant (in primele doua parti) prin plagierea scandaloasa a lui Calinescu si in partea a treia a lucrarii devine total incongruent, chiar incontinent, desi se noteaza acea lejeritate a discursului foiletonistic, ilustrata de cronicile despre literatura postbelica, aglutinate impropriu aici si transformate in material de istorie literara. Dar oricat de bine ar lipi el aceste cronici literare, in absenta ideilor critice proprii, istoria sa nu are substanta. Se poate demonstra fara efort ca exista destui critici care au dovedit intuitie si metoda, in lucrarile lor necitate in mod arbitrar, depasindu-l net prin rezultatele hermeneutice obtinute pe foiletonistul de la Romania literara. Acestia nu reprezinta deloc "critica anterioara" (cum falsifica lucrurile N. Manolescu), ci chiar critica actuala, pe care o preia fara sa foloseasca ghilimelele de rigoare, cum ar fi fost normal.
Ma voi referi in continuare, mai explicit decat au facut-o alti recenzenti, la imprumuturile recurente din marele critic, atat de numeroase incat se transforma, in opul sau, intr-o copiere nediferentiata a Istoriei literaturii romane de la origini pana in prezent.
Acest articol este disponibil integral.
Comentarii
|
Cautare
Editorial
Tanarul scriitor
Am participat de curand la cea de-a patra editie a Colocviului Tinerilor Scriitori (desfasurata intre 15 si 17 mai la Alba Iulia, avand revista Cuvantul printre partenerii media); ironia sortii a facut ca prezenta mea la aceste manifestari sa fi inceput abia odata cu editia de anul trecut, dupa implinirea varstei de 35 de ani. ......
citeste tot
|
