|
Bolile lui Cioran si filosofia
Adrian G. Romila
Adversar al gandirii sistematice, aforist umoral si sceptic intratabil, Cioran a spus tot atat de multe pe cat a lasat nespuse. Asa se explica si multimea de carti "despre Cioran", adunate ca sa umple uriasa tacere de pe marginea textelor sale, fie ele carti "fundamentale", caiete intime sau scrisori.
Acest ultim liric bantuit de negatii al Europei s-ar mira, desigur, daca ar vedea cata cerneala a curs in incercarea de a-i recupera hermeneutic "ideile". Paradoxal, prolifica literatura despre Cioran nu a stins fascinatia pentru ganditorul rasinarean si nici nu i-a epuizat posteritatea. Autorul Silogismelor amaraciunii e inca in voga, la noi si aiurea, chiar daca, adesea, aventurile si umbrele biografice au fost mai pregnante decat cartile sale.
Specialista in devoalari ale interbelicului romanesc, Marta Petreu a gasit si de aceasta data o excelenta ocazie de eseu: relevanta filosofica a ipohondriei cioraniene. Ea confirma prolificitatea subiectului, de care vorbeam mai sus. Despre bolile filosofilor. Cioran (Biblioteca Apostrof, 2008) investigheaza referintele la variatele suferinte fizice din textele lui Cioran, trecand prin corespondenta, prin Caiete, prin interviuri si, desigur, prin cartile autorului. Multimea acestor referinte e, intr-adevar, in masura sa justifice o asemenea analiza si sa construiasca o teza: ca, pentru Cioran, boala a fost un ferment creator, un stimulent ideatic si, in credinta sa intima, o conditie a finitudinii umane. "Nostalgia ne-nasterii si neajunsul de a se fi nascut", spune Marta Petreu, "precum si acuzatia ca lumea este produsul unui demiurg rau vin, in cazul sau, din aceasta boala fara leac: din muritudinea fiintei umane, din insuportabilul presentiment al muririi. E un scandal, este scandalul insusi, ce-l face pe Cioran sa planga".
Dar pana la aceasta concluzie, autoarea demonstreaza relevant cum a devenit Cioran une malade de vocatie, cum a acumulat "o cariera de suferind" si "o identitate de bolnav", prin care si-a scuzat, de multe ori, inactivitatea. Inceputul e plasat chiar in adolescenta (copilaria i-ar fi fost, insusi o marturiseste, destul de sanatoasa si de robusta), cand insomnia si reumatismul i-au bantuit trupul, debutandu-i subrezirea. Dar de unde furnicaturile in picioare, nervii, melancolia, infectile respiratorii, solarofobia, hipertensiunea arteriala si celelalte? Povara genetica, spune filosoful, care "s-a recunoscut si s-a revendicat (...) drept fiul mamei sale". De la 16 ani, afirma autoarea clujeana, avem indicii ale diverselor boli si ale diverselor cure de insanatosire prin care a trecut Cioran. Iar bolile au trezit in el o mutatie pe care Marta Petreu o numeste "psihica" (Cioran insusi ar fi numit-o "metafizica"), adica valoarea filosofica a suferintei, "functia ei de principium individuationis". Decupajele din textele cioraniene sunt mai mult decat convingatoare, in acest sens, incepand chiar de la debutul cu Pe culmile disperarii si cu scrisorile din perioada studentiei. Suferinta l-a trezit pe Cioran din somnul organic si din inconstienta varstei, procopsindu-l cu o luciditate taioasa si trimitandu-l direct in bratele scrisului filosofic. Era vorba de un scris care nu avea nimic cu sistemul, cu megaconstructiile ideatice abstracte, impersonale, in stare sa explice totul, ci de un scris "cu sange", organic, legat strans de experienta tragica a existentei. Era vorba de practicarea unei sinceritati extrase din durere, conchide Marta Petreu. "Caracterul monoton si repetitiv al operei sale se explica prin faptul ca s-a nascut din experienta personala a corpului dureros al lui Cioran insusi: o experienta in niciun caz nelimitata, ci supusa unor mecanisme fiziologice, cvasiinvariabile si in boala. Iar aerul paradoxal al multor fragmente cioraniene provine din aceea ca, desi autorul si-a concentrat expresia, dand numai concluziile descoperirilor sale, el nu si-a cenzurat sinceritatea". Arta poetica a lui Cioran a fost "somatopsihica", si pentru asta e suficienta lectura paralela a scrisorilor catre Bucur Tincu, de pilda, si a cartii de debut.
Decantarea scepticismului si uriasului orgoliu al singuratatii cioraniene cunoaste totusi un proces evolutiv. Mai intai, crede Marta Petreu, in singuratatea insomniei si a suferintei sacaitoare, eul ia locul lumii, hipertrofiindu-se. Apoi, existenta se videaza de sens, la fel ca si lumea si istoria. Insasi aparitia omului ca fiinta spirituala e un derivat al bolii. Arta, filosofia, toate produsele spiritului isi au radacina in suferinte fizice, nerecunoscute, mascate. Fondul originar al existentei poate fi atins prin intensitatea unor dureri fizice. Orice experienta subiectiva dusa pana la capat prilejuieste un contact cu absolutul, un extaz metafizic sau religios. Autoarea cartii vede aici o atitudine orfica: "Asa cum Orfeu nu s-a putut stapani si s-a uitat inapoi, acestia nu se pot desparti de boala lor fara sa se uite in urma". Tot ce a creat Cioran e, prin urmare, o adancire a anomaliei spiritului, asa cum tot ce au creat "ceilalti", marii autori, constituie o extindere aberanta a pacatului originar prin care spiritul s-a nascut intr-un corp suferind. De aici nu mai e decat un pas pana la justificarea patologica a anticrestinismului cioranian. Pornind de la o marturie din Caiete, cum ca ar fi suferit o criza insomniaca in copilarie, in urma unei fraze blasfemiatoare citite de mama sa, Marta Petreu deriva furia de Trickster a lui Cioran din necredinta parintilor (in ciuda faptului ca tatal era preot). Dar nu e singura explicatie posibila. La ea se adauga si un fel de razbunare pe un Dumnezeu care se refuza unei experiente consecutive. Avem, astfel, in Cioran "un credincios refulat" care incearca sa recupereze ceea ce, de fapt, nu a avut niciodata pe de-a-ntregul. "Dupa teribilele (si teribilistele) experiente mistice din tinerete", afirma Marta Petreu, "simpla lor rarire, simplul fapt ca nu a putut continua la aceeasi intensitate, l-a umplut de ranchiuna, de furie contra transcendentului care nu i se mai revela sau, mai simplu spus, contra lui Dumnezeu. (...) La Cioran, prabusirea din starea intensa descrisa in volumul de debut s-a tradus in invective la adresa lui Dumnezeu care-l refuza. Opera lui poate fi citita ca dezlantuirea unui mistic refuzat" (s.a.). Inclusiv optiunile sale politico-religioase de dupa 1933, care au generat furibundele propozitii din Schimbarea la fata a Romaniei si din Lacrimi si sfinti, au constituit tot o incercare de a-si oferi un substitut al frustrarii mistice. Cioran a fost, prin aceasta, un anticrestin, un necredincios, dar nu un nereligios. Sensibilitatea sa mistica a ramas nealterata, cu toate acumularile negative impotriva Dumnezeului crestin al tatalui sau. Un crestin ratat, cu alte cuvinte, asa apare Cioran, unul al carui organ pentru divinitate s-a reconvertit intr-unul pentru neant.
Suferintele fizice au fost totusi, pentru Cioran, o a doua ruptura existentiala. Primul hiatus ontologic l-a creat indepartarea de spatiul paradiziac al copilariei, incepand cu momentul plecarii din Rasinari. Tot o boala, sustine Marta Petreu, o boala care, ca si cea fizica, a dus la aparitia constiintei timpului si a mortii. Cele doua boli s-au conjugat intr-un suflet bantuit de ipohondrii organice si spirituale, pentru care scrisul a devenit, ulterior, singura salvare cu rezultate imediate, desi de scurta durata. "In propria sa biografie, paradisul este de regasit, ca timp in copilarie, iar ca loc in Rasinari. La 10 ani, cand tatal sau l-a pus in sareta si l-a dus la scoala la Sibiu, copilul Cioran a simtit prima, dar iremediabila, fisura. La 16-17 ani, cand s-a imbolnavit si a inceput sa-si simta organele, a trait a doua ruptura (...), pentru ca a pierdut si ultimele resturi de naivitate, adica de traire directa si naturala a vietii". Obligat de corp sa-l constientizeze si frustrat prin insomnie de "pierderea temporara in inconstientul maternal al somnului", legatura lui Cioran cu existenta proprie a fost rupta definitiv. El s-a simtit un exilat intr-o lume pe care nu a dorit-o si nu a iubit-o niciodata, un strain expulzat pentru totdeauna din paradisul prenatal. Tanguirea lui s-a manifestat spiritual prin biciuirea continua a valorilor gata consacrate, iar fizic prin nenumarate sfaturi curative, adresate tuturor celor la care suspecta o cat de mica patologie asemanatoare cu a sa.
Ultimele capitole ale cartii Martei Petreu sunt dedicate comportamentului lui Cioran in preajma si dupa instalarea bolii finale. Socantul latrat scos in cautarea propriului mormant, in cimitirul Montparnasse (marturie a Sandei Stolojan), regresiunea in inconstienta, pe patul de spital, zambetul copilaresc si politetea necontrolata reveleaza o stranie latura angelica a personajului, pe cat de contrarianta pentru un sceptic cu luciditatea lui, pe atat de specifica unui exilat din lume. Moartea, in sfarsit, ii confirma o banuiala mai veche: ea incununeaza boala fara leac a omului. A omului si, as zice, intrand in logica eseului Martei Petreu, a filosofului de totdeauna.
Acest articol este disponibil integral.
Comentarii
|
Cautare
Editorial
Tanarul scriitor
Am participat de curand la cea de-a patra editie a Colocviului Tinerilor Scriitori (desfasurata intre 15 si 17 mai la Alba Iulia, avand revista Cuvantul printre partenerii media); ironia sortii a facut ca prezenta mea la aceste manifestari sa fi inceput abia odata cu editia de anul trecut, dupa implinirea varstei de 35 de ani. ......
citeste tot
|
