|
"A treia cale". Literatura intre poetica si sociologie
Alexandra Florescu
Sunt deja cateva decenii de cand notiunea de autor recastiga loc in discursurile despre literatura. Dar, desigur, istoria nu se intoarce la fel, ci ironic, razand, facand uneori pe proasta. Fapt e ca se intoarce. Notiunea de autor a supravietuit, asadar, tenace tuturor atentatelor teoretice la existenta si relevanta ei.
Excesele biografiste sunt aspru amendate la inceputul secolului al XX-lea, pornind de la eseul polemic al lui Marcel Proust Contre Sainte-Beuve, continuand cu estetica modernismului inalt, care privilegia limbajul in defavoarea instantei creatoare, si culminand cu structuralismul anilor 50-60, care anunta moartea autorului.
Studiile literare din ultimele doua decenii in spatiul francofon dau seama de o resurectie a interesului pentru autor, pe fondul unor incercari mai vechi de a concilia doua paradigme teoretice mereu in conflict: sociologia si poetica. Numele compuse ale noilor stiinte ale literaturii releva prin insasi alaturarea lexicala intersectarea celor doua domenii: "sociocritica" lansata de Claude Duchet in 1971 si "socio-poetica" lansata de Alain Viala in anii 90. Un studiu care are in centru aceasta problema a autorului se raporteaza implict la istoria tulbure a notiunii si datoreaza din start o explicare a pozitiei teoretice asumate. Ultima carte-eseu a genevezului Jrme Meizoz, Postures littraires. Mises en scne modernes de lauteur, aparuta in 2007, reprezinta cea mai recenta si importanta abordare a notiunii de autor, prin intermediul unui concept mai mult sau mai putin nou postura. Simpla enumerare a altor titluri apartinand acestuia (eseist, critic si scriitor de romane) este relevanta pentru directia de cercetare care ii este proprie: Le Toboggan des images. Lectures de Jean-Marc Lovay, 1994, Ramuz. Un passager clandestin des Lettres franaises, 1997, Jean-Marc Lovay, monographie critique, 1998, Maurice Chappaz, monographie critique, 1998, Le Gueux philosophe. Jean Jacques Rousseau, 2003. Aplecarea spre monografie nu tradeaza de fapt o prafuita perspectiva traditionala asupra studiilor literare. Lucrarile mai relevante sunt LAge du roman parlant 1919-1939, 2001, si Lil sociologique et la littrature, 2004, in seria carora se inscrie ultima carte. In toate acestea, precum si in alte articole din presa culturala, prelucrate si reunite aici, Meizoz foloseste si aplica notiunea de postura in analizele sale, care se vor o impacare a celor doua paradigme antementionate. Aceasta directie de cochetare cu depasirea antagonismului heteronomie-autonomie in studiul literar isi dovedeste anvergura nu numai prin numarul considerabil de adepti, ci si prin constituirea unei reviste de teorie literara online care gazduieste studiile acestora: COnTEXTES si a unor colocvii anuale organizate de aceeasi echipa. Ultimul colocviu a avut loc in luna martie, avand chiar tema "Postura. Geneza, uzul si limitele unui concept".
In acest context este cu atat mai interesant de urmarit luarea de pozitie a lui Jrme Meizoz atunci cand consacra de facto o notiune utilizata deja de cativa ani de el insusi si de alti cercetatori, pe urmele lui. Eseul are zece capitole si o introducere, aceasta reprezentand un corp autonom, compact si foarte important ca enuntare a intentiilor si ca revendicare a surselor teoretice. Exemplificand cu articolele dintr-un recent Dictionnaire des crivains contemporaines par eux-mmes, sub directia lui Jrme Garcin, unde scriitorii au redactat ei insisi textul despre ei, teoreticianul a trasat astfel obiectul de studiu al cartii de fata: modalitatile prin care un autor isi creeaza identitatea, "actele enuntiative si institutionale prin care o voce si o figura se fac recunoscute in campul literar" (p. 13). Urmeaza plasarea demersului intr-o directie mai larga: "a citi sociologic literatura ca discurs in permanenta interactiune cu rumoarea lumii" (idem). Predecesorii sunt acei cercetatori venind fie dinspre sociologia literara, fie dinspre analiza discursului, care urmaresc punctele comune celor doua directii. Nume precum Alain Viala, Paul Aron, Ruth Ammosy, Dominique Maingueneau sau Marc Angenot sunt reprezentative pentru studii care pun accentul pe dimensiunea discursiva a literaturii, dimensiune care scapa privirii reductive a internalismului poeticii si se deschide spre o lectura a textului in corelatie cu un camp discursiv. Meizoz nu uita sa mentioneze ceea ce poetica reproseaza cel mai frecvent analizei discursului si sociologiei literare faptul ca ambele ignora singularitatea stilului, cautand exclusiv conventiile, stereotipiile, nu unicitatea. Intentia polemica este enuntata in incheierea introducerii: "Dans le prsent essai, nous mobiliserons la notion de posture en vue de sortir de cette mle. Il sagira de dcrire au mieux larticulation constante du singulier et du collectif dans le discours littraire" ("In acest eseu, vom mobiliza notiunea de postura pentru a parasi ambiguitatile. Vom descrie cat mai bine articularea constanta a singularului si a colectivului in discursul literar").
Capitolul intai este construit deconcertant, poate, dar inedit: ca un dialog intre Cercetator si Curios, in maniera curenta in secolul al XVIII-lea. Schimbul de replici dintre cei doi graviteaza in jurul definirii conceptului de postura. Explicatiile se succed gradat: gen proxim, istoricul notiunii, diferentele specifice fata de ethos, pseudonim si ton, relatia cu variabile precum camp literar, identitate, poetica, discurs si inventarierea unui repertoriu postural. Termenul prea larg de postura, asa cum apare el la Roland Barthes, in Mythologies, ar insemna punerea in scena a unei imagini publice. Alain Viala este cel care il foloseste mai aplicat, in metodologia sociopoeticii, restrangandu-l la ocuparea unei pozitii in camp, care, impreuna cu traiectoria scriitorului respectiv, da seama de o logica a strategiei literare a acestuia. Primul inconvenient este de ordin terminologic, Viala considerand postura un ethos auctorial, termen care Cercetatorului i se pare prea incarcat de semnificatii retorice, astfel ca il prefera pe cel de postura. Optiunea terminologica reflecta si o largire a conceptului, astfel incat acesta sa inglobeze atat dimensiunea retorica, textuala, cat si cea actionala, contextuala. Structura dubla a notiunii o face conciliabila cu cerintele poeticii: metodologic, trasarea unei posturi implica nu numai inventarierea sociologica a conduitei publice, ci si analiza discursurilor, a textelor livrate publicului ca imagini de sine, fie ele factuale sau fictionale. Astfel se impaca retorica si sociologia. Structura nu este duala numai la nivel obiectual si metodologic, ci si la nivel istoric, deoarece memoria campului are un repertoriu de posturi caracterizate prin cateva invariabile, precum scriitorul-cetatean sau geniul blestemat, dar fiecare postura actualizeaza unic materialul simbolic al acestora. In acest fel, actiunea posturala este un intermediar intre individual si colectiv. Desigur, postura nu se defineste decat relational, in contact cu traiectoria biografica si profesionala, cu pozitia in camp, cu optiunile de stil si de gen si, nu in ultimul rand, cu publicul. Dupa aceste definiri complexe, concluzia fireasca a Cercetatorului este ca adoptarea unei posturi este constitutiva creatiei si poeticii.
Capitolul al doilea se intoarce natural la discursul teoretic obisnuit, inventariind "intoarceri la autor" in studiile literare. Notiune contestata de formalism, structuralism si noua critica, precum si de adepti ai impersonalitatii limbajului precum Proust, Flaubert, Mallarm sau Valry, autorul se intoarce in atentia teoreticienilor din cauza: criticii genetice a anilor 60, sociologiei institutiilor literare, lansata de Jacques Dubois, Alain Viala, si mediatizarii in masa a literaturii. Cele doua factiuni, pro- sau antiautor, sunt denumite elegant de Natalie Heinich "operalista" (opera ca sursa de valoare) si "personalista" (valoarea apartine individului). Factiunea personalista, dezvoltata odata cu acea "demande biographique" specifica secolului al XVIII-lea, impune un repertoriu de fictiuni despre autor. Acest autor nu mai poate fi insa privit astazi ca o persoana empirica recuperabila prin opera si factologie. Dimensiunile multiple ale notiunii de autor, asa cum se degaja ele din insasi istoria ei teoretica, releva faptul ca este una plurala, asa cum a aratat Dominique Maingueneau vorbind despre persoana biografica, scriitorul din campul literar si emitatorul textelor triada a identitatii autorului. Termenul de postura permite relationarea acestor trei instante, chiar daca privilegiaza evident scriitorul. Autorul este pentru posturologi suma discursurilor despre el, fie autogenerate, fie generate de ceilalti si care ii constituie identitatea.
Odata ce definirea termenului a fost bifata, ca luare de pozitie in dezbaterea teoretica despre autor a fost parcursa la randul ei, bifata si ea, cartea continua cu o serie de eseuri puneri in practica a analizei posturale. Capitolul al treilea ilustreaza relatia dintre romanul Rosu si Negru si asumarea ironica de catre Stendhal a posturii democratice a meritului, trasata de Rousseau si de mare anvergura in epoca; apoi, capitolele patru, cinci, sase si sapte reiau tema din LAge du roman parlant, inventariind posturi care graviteaza in jurul notiunilor de scribi ai tribului, autenticitate, oralitate, asa cum s-au manifestat ele in luarile de pozitie ale unor C.F. Ramuz, Charles Pguy, Henry Poulaille, Jean Giono sau L.F. Cline. Capitolele opt, noua si zece sunt mai aplicat poetice, fiind vorba despre postura relevata de Blaise Cendars in romanele sale si de Charles-Albert Cingria in critica literara de la NRF. Desi, cantitativ, sunt privilegiate discursurile factuale articole de ziar, declaratii etc. , nu sunt ignorate nici principiile poetice care stau la baza optiunilor estetice ale autorilor mentionati. Cazurile analizate sunt probabil mai putin familiare publicului roman, dar important nu este numai obiectul, ci metoda insasi. Contextul este mereu reconstituit, citatele sunt relevante, cazurile analizate pe doar cateva pagini se limpezesc, in ciuda aparentei opacitati. Exemplele sunt cu adevarat relevante, cele mai puternice fiind insa, cu siguranta, Stendhal, Rousseau si L.F. Cline, ultimii doi ideali pentru o analiza posturala fara rest. Metoda se sustine, textele si contextele comunica si se lumineaza reciproc.
Daca incipitul teoretic ne poate seduce, iar aplicatia practica, usor deconcerta din cauza numelor mai putin familiare, cartea lui Jrme Meizoz ramane un indicator excelent al directiei de cercetare literara actuale, al felului in care se intalnesc doua paradigme aparent incompatibile. Metode si instrumente sociologice pot fi coroborate cu altele poetice pentru a indica identitatea autorului, obiect al teoriei, istoriei si criticii literare. Analiza posturala conciliaza text si context, individual si colectiv, diacronic si sincronic. Relevanta unei astfel de metode pentru istoria literara, de exemplu, mi se pare evidenta. Dihotomia autor/opera, purismul reductionist al perspectivei sociologice sau al celei poetice sunt astfel depasite, si ambele au de castigat.
Acest articol este disponibil integral.
Comentarii
|
Cautare
Editorial
Tanarul scriitor
Am participat de curand la cea de-a patra editie a Colocviului Tinerilor Scriitori (desfasurata intre 15 si 17 mai la Alba Iulia, avand revista Cuvantul printre partenerii media); ironia sortii a facut ca prezenta mea la aceste manifestari sa fi inceput abia odata cu editia de anul trecut, dupa implinirea varstei de 35 de ani. ......
citeste tot
|
